Anxietatea de performanță nu începe cu un eșec. De cele mai multe ori începe cu o reușită. Cu încă una. Și cu senzația că trebuie să le ții pe toate la același nivel, fără să greșești sau să încetinești progresul. Apare frecvent la adolescenți și tineri, cei care „se descurcă”, care sunt văzuți ca fiind responsabili sau capabili. Din exterior, lucrurile arată bine. Din interior, presiunea pare că nu se oprește niciodată.

Pentru mulți, anxietatea de performanță se simte ca o tensiune de fond. Faci lucrurile bine, dar nu te bucuri de ele. Mintea îți caută constant ce n-a fost suficient sau ce ar fi putut ieși mai bine. Odihna vine cu vinovăție, iar pauzele par riscante. Uneori apare amânarea sau evitarea, nu pentru că nu îți pasă, ci pentru că îți pasă prea mult și te temi să nu greșești. Alteori, apare oboseala mentală, chiar și atunci când, teoretic, ai timp să te refaci.

Presiunea aceasta nu apare dintr-un singur loc. De obicei, se construiește în timp, din așteptări ridicate, comparații constante, feedback primit fără spațiu de procesare sau din experiențe în care greșeala a fost sancționată. La un moment dat, vocea din exterior devine una interioară. Una care spune că nu e destul, că mai trebuie ceva, că relaxarea înseamnă pierdere de control. Valoarea personală ajunge să fie măsurată aproape exclusiv prin rezultate.

Mulți încearcă să rezolve anxietatea de performanță făcând și mai mult. Mai mult efort, mai mult control, mai multă auto-critică. Pe termen scurt, poate părea eficient. Pe termen lung, duce la epuizare, blocaj sau la pierderea completă a bucuriei din ceea ce faci. Problema nu este lipsa de capacitate sau de motivație, ci relația cu greșeala și cu propriile așteptări.

În realitate, lucrul cu anxietatea de performanță nu înseamnă renunțarea la standarde sau ambiții. Înseamnă construirea unei relații mai flexibile cu ele. Înseamnă să înveți să nu te mai definești exclusiv prin rezultate, să observi cât de dur îți vorbești și să faci loc imperfecțiunii fără panică.

Poate fi util să ceri ajutor atunci când simți că presiunea nu se mai oprește, chiar și atunci când lucrurile merg bine. Când orice reușită pare prea mică, când e greu să te oprești fără vinovăție sau când nu te mai bucuri de ce faci, deși îți pasă.

Cercetările din psihologia cognitiv-comportamentală arată că anxietatea de performanță este strâns legată de modul în care ne evaluăm valoarea personală în funcție de rezultate. Pentru mai multe informații despre acest subiect recomand citirea următoarelor articole:

Beck, A. T., & Clark, D. A. (1997). Anxiety and depression: An information processing perspective. Behaviour Research and Therapy, 35(1), 49–58.

Hewitt, P. L., & Flett, G. L. (1991). Perfectionism in the self and social contexts. Journal of Personality and Social Psychology, 60(3), 456–470.

Curran, T., & Hill, A. P. (2019). Perfectionism is increasing over time. Psychological Bulletin, 145(4), 410–429.